Primul mit. De tuberculoză se îmbolnăvesc doar „marginalii” – oamenii care duc un mod de viaţă asocial, alcoolicii, narcomanii sau oamenii ce trăiesc în sărăcie.
Bacilului tuberculozei nu-i pasă cine stă în faţa sa – un om de afaceri prosper, o notorietate, cel mai obişnuit cetăţean sau un om decăzut. Aproximativ o treime dintre oameni – inclusiv cetăţeni ai ţării noastre – sunt infectaţi cu micobacteria tuberculozei. Dar aceasta nu înseamnă că toţi cei infectaţi se vor îmbolnăvi neapărat. Pentru ca boala să se dezvolte, este nevoie de un imbold – scăderea imunităţii, determinată de stresuri, alimentaţie neregulată şi neechilibrată, răceli frecvente, pregătire fizică slabă. Într-adevăr, are mai multe şanse să se îmbolnăvească cel care trăieşte în condiţii nefavorabile, care se alimentează prost, întrucît aceşti factori acţionează negativ asupra imunităţii. Dar bogăţia în sine nu reprezintă o garanţie contra tuberculozei, ca, de altfel, şi contra altor boli. Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci nu ar fi decedat de tuberculoză Vivien Leigh, Eleanor Roosevelt şi alte personalităţi celebre şi înstărite (de exemplu, în 2009 a decedat de tuberculoză scriitorul ucrainean Pavlo Zagrebelnîi, Erou al Ucrainei, laureat al Premiului de Stat al URSS, autorul faimoasei „Roxolana”).
Mitul al doilea. Tuberculoza poate fi tratată, dar nu vindecată.
Această părere, după toate probabilităţile, se datorează faptului că timp îndelungat nu au existat medicamente împotriva tuberculozei. Boala era tratată cu aer curat şi alimentaţie bogată. De aceea, timp îndelungat mortalitatea cauzată de tuberculoză a înregistrat o rată foarte înaltă. Apariţia primelor preparate medicamentoase împotriva tuberculozei a declanşat o revoluţie în tratamentul bolii. Medicina modernă obţine vindecarea completă în 70-80% din cazuri. Tuberculoza nu este o sentinţă, este una dintre maladiile grave, care poate fi vindecată. Succesul tratamentului, în mare parte, depinde de pacientul însuşi. Dacă acesta solicită ajutor medical odată cu apariţia primelor simptome alarmante, dacă nu întrerupe tratamentul şi urmează toate prescrierile medicului, atunci şansele sale de vindecare completă sunt foarte mari.
Mitul al treilea. Este suficient să mergi alături de un bolnav de tuberculoză în transportul în comun, ca să te molipseşti şi să te îmbolnăveşti.
Bacilul tuberculozei este slab rezistent la lumina solară, la aerul curat şi la curenţii de aer. Pentru infectare sunt necesare 3 condiţii: aflarea îndelungată în aceeaşi încăpere cu bolnavul de tuberculoză, care elimină micobacteria tuberculozei, concentraţia înaltă de micobacterii în aer şi imunitatea scăzută a omului. În transportul în comun nu există nici prima, nici a doua condiţie. Din cauza deschiderii permanente a uşilor, aici are loc circulaţia intensă a aerului, condiţiile de „viaţă” ale micobacteriilor sunt nefavorabile. Pasagerii se află puţin timp în transport. Totuşi, pentru a evita infectarea cu orice bacterii şi viruşi, care se transmit pe cale aerogenă, trebuie să ştim şi să respectăm nişte reguli simple, aşa-numitele reguli de igienă sau etichetă a tusei:
- Nu tuşiţi asupra sau în direcţia cuiva:
- Nu permiteţi ca cineva să tuşească în direcţia dumneavoastră.
- Nu permiteţi ca cineva să tuşească în direcţia cuiva.
- Dacă totuşi s-a început un acces de tuse, întoarceţi-vă într-o parte de la cei ce vă înconjoară, aplecaţi uşor capul, acoperiţi gura şi nasul cu o băsmăluţă, cu faţa dorsală a mîinii sau cu braţul îndoit din cot.
- Nu staţi mult timp într-o încăpere în care cineva tuşeşte.
- După posibilitate, aerisiţi mai des încăperea, în care cineva tuşeşte.
Mitul al patrulea. Penitenciarele şi boschetarii – „rezervoare” de tuberculoză.
În majoritatea ţărilor din spaţiul ex-sovietic morbiditatea tuberculozei în populaţia penitenciarelor este mai înaltă decît în rîndul populaţiei civile. Dar aceasta nu este întotdeauna tuberculoza achiziţionată între pereţii instituţiei de corecţie. Mai întîi de toate, majoritatea bolnavilor din rîndurile deţinuţilor sunt identificaţi aproape imediat la sosirea în izolatorul de urmărire penală, ceea ce ne permite să afirmăm că această tuberculoză e adusă din afară. În instituţiile penitenciare, de obicei, se iau măsuri pentru izolarea bolnavilor de tuberculoză, pentru a evita răspîndirea bolii. În multe ţări, în închisori se implementează proiecte speciale pentru fortificarea controlului asupra tuberculozei, graţie cărora sunt aduse în ordine spitalele penitenciarelor, iar deţinuţii bolnavi de tuberculoză primesc alimente suplimentare etc. Este mai uşor de tratat bolnavii de tuberculoză din rîndul deţinuţilor decît pe cei ce se află în libertate. Eliberarea persoanelor care nu au finisat cursul de tratament al tuberculozei nu e în măsură să influenţeze semnificativ situaţia epidemiologică a tuberculozei, cel puţin datorită faptului că între serviciile medicale există contacte şi o coordonare, fapt ce permite supravegherea bolnavilor de tuberculoză puşi în libertate.
Mitul al cincilea. Tratamentul tuberculozei durează ani de zile şi costă foarte scump.
Durata tratamentului tuberculozei „clasice” este de 6-8 luni. În aceste condiţii, conform protocolului actual de tratament (strategia DOTS), bolnavul nu este obligat să se afle în instituţia medicală pe toată perioada tratamentului. El este internat în spital pînă în momentul cînd încetează să mai elimine micobacteriile tuberculozei (abacilare). Odată ce bolnavul este abacilat, el nu prezintă pericol pentru cei din jur şi poate continua tratamentul în condiţii de ambulatoriu, adică acasă. Pentru a se asigura continuarea de către pacient a întregului curs de tratament, medicamentele se administrează sub supravegherea personalului medical.
Succesul tratamentului, de asemenea, depinde în mare parte de depistarea la timp a bolii. Cu cît mai devreme este depistată tuberculoza şi iniţiat tratamentul, cu atît şansele de vindecare completă sunt mai mari.
Costul setului de medicamente pentru un curs de tratament de 6 luni al tuberculozei „clasice” variază între 20 şi 120 de dolari. Diagnosticul şi tratamentul tuberculozei în Moldova este gratuit.
Este mai îndelungat şi mai costisitor tratamentul tuberculozei rezistente la medicamente (nu mai puţin de 20 de luni de administrare zilnică a medicamentelor; costul întregului curs, în dependenţă de spectrul rezistenței la medicamente a tulpinei micobacteriei, se estimează de la 10 mii la 25 de mii de dolari).
Mitul al şaselea. Medicamentele gratuite utilizate în spitale pentru tratamentul tuberculozei sunt cele mai ieftine, sunt produse în ţările lumii „a treia” şi nu sunt eficiente. Există preparate mai puternice şi mai scumpe la care pacienţii de rînd nu au acces.
La baza acestui mit stă, după cum se vede, convingerea larg răspîndită în toată lumea, precum că „dacă te tratezi pe degeaba – degeaba te tratezi”, precum şi eterna speranţă a omenirii la pastila „magică”, care, odată administrată, poate trata orice boală. Realitatea este departe de a fi aşa.
Din păcate, în realitate setul medicamentelor antituberculoase de bază, aşa-zisele medicamente de linia întîi, este mic şi nu a fost reînnoit de mult timp. Primul dintre aceste medicamente – streptomicina – a apărut în 1943, iar izoniazida în 1952. Ultimul – rifampicina – în 1965. Însă anume aceste ultimele 2 preparate în diferite combinaţii sunt cele mai eficiente pentru tratamentul tuberculozei „clasice”. Majoritatea antibioticelor apărute în ultimii ani se referă la categoria aşa-numitelor preparate de rezervă (sau preparate de linia a 2-a şi următoarele) în tratamentul tuberculozei, dată fiind toxicitatea lor înaltă şi, respectiv, imposibilitatea de a le administra timp îndelungat. Acestea nu acţionează asupra tuturor tulpinilor de micobacterii şi costă foarte scump. Din acest motiv ele se utilizează doar în cazurile cînd nu mai este posibilă administrarea preparatelor de linia întîi. Cu toate acestea, administrarea lor nu asigură întotdeauna succesul tratamentului. Este inadmisibil să se iniţieze tratamentul din start cu aceste preparate.
Mitul al şaptelea. Tuberculoza poate fi tratată prin remedii populare.
La baza acestui mit stă probabil memoria istorică a acelor timpuri cînd încă nu existau medicamente antituberculoase şi tratamentul tuberculozei se limita la izolarea bolnavilor în sanatorii, unde aceştia se aflau timp îndelungat în linişte, la aer curat şi se alimentau consistent. Nimeni nu contestă acţiunea benefică a aerului curat şi a alimentaţiei corecte şi echilibrate asupra procesului de tratament a tuberculozei. Distrugerea micobacteriei tuberculozei este însă mai puțin posibilă într-un asemenea mod. Din această cauză, amînînd începerea tratamentului sau evitînd-ul, bolnavul de tuberculoză îşi cauzează daune ireversibile sie şi prezintă pericol pentru sănătatea celor din jur.
Uneori circulă istorii despre vindecarea miraculoasă de tuberculoză cu ajutorul cărnii de cîine (!) sau a grăsimii de bursuc (urs). Mitul despre proprietăţile curative ale cărnii de cîine este răspîndit pe larg în rîndul deţinuţilor, boschetarilor şi este mai degrabă legat de zvonul precum că în tuberculoză se recomandă includerea în raţia alimentară a unei cantităţi mari de proteine de origine animală, adică de carne. Neavînd posibilitatea de a obţine produse de calitate din carne, ei recurgeau la astfel de metode barbare pentru completarea raţiei alimentare. Mitul despre acţiunea curativă a grăsimii de bursuc asupra tuberculozei, de asemenea, poate fi legat de informaţia despre necesitatea includerii în alimentaţia bolnavului de tuberculoză a unei cantităţi suficiente de grăsimi animale.
Trebuie de reţinut că unele remedii populare pot servi ca supliment în tratamentul tuberculozei, însă nu mai mult de atît.
Mitul al optulea. E mai bine să nu te tratezi şi să trăieşti cît ţi-e dat, decît să te tratezi şi să-ţi distrugi organismul cu preparate antituberculoase.
Cel mai des acest lucru poate fi auzit din partea oamenilor bolnavi, care au pierdut orice interes pentru viaţă, sunt extenuaţi de tratamentul îndelungat, înrăiţi pe toată lumea, sau de la cei care încearcă să profite de boala lor (de exemplu, să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai, acolo unde bolnavilor li se oferă astfel de înlesniri). Da, în mare parte, decizia de „a se trata sau nu” o ia pacientul însuşi, dar în cazul tuberculozei este vorba de o maladie infecţioasă gravă, care prezintă un pericol real pentru alţi membri ai societăţii. Din această cauză este necesar să fie depuse toate eforturile pentru a convinge pacienţii despre necesitatea de a urma cursul de tratament, de a folosi pentru aceasta toate pîrghiile posibile – de la măsuri de încurajare, pînă la măsuri de constrîngere, chiar dacă ultimele sunt ineficiente.
Mitul al nouălea. Nu există un vaccin eficient împotriva tuberculozei, de aceea vaccinarea copiilor cu BCG este inutilă şi chiar dăunătoare.
Vaccinarea cu BCG permite scăderea riscului îmbolnăvirii de tuberculoză şi, cel mai important, previne dezvoltarea formelor grave de tuberculoză. Vaccinarea cu BCG, într-adevăr, nu se efectuează în ţările cu un nivel scăzut de infectare cu tuberculoză, sau se face doar copiilor din grupul de risc. În statele Europei de Est însă, nivelul infectării populaţiei e de asemenea natură, încît nu se poate renunţa la vaccinarea copiilor. Din această cauză părinţii, care refuză vaccinare cu BCG, îşi expun copiii la un pericol serios.
Mitul al zecelea. Pentru a avea succes în lupta cu tuberculoza e necesar să se revină la examinarea în masă a populaţiei prin metoda microradiografiei.
Microradiografia nu este o metodă de tratament, este doar una dintre metodele de examinare, care ne permite să depistăm prezenţa tuberculozei sau a altor maladii ale plămînilor. Este o metodă destul de costisitoare şi, în acelaşi timp, nu chiar atît de eficientă, pe cît ar părea. Trebuie examinaţi toţi – cîteva milioane, în timp ce maladia se depistează la cîteva mii. Respectiv, costul pentru o astfel de identificare a fiecărui bolnav se va măsura în mii de dolari. Cu atît mai mult că microradiografia se face doar o dată în an. Tuberculoza însă poate apărea la scurt timp după ce persoana a făcut microradiografia, din care reieşea că este sănătos. Aceasta înseamnă că s-ar putea ca persoana să nu dea atenţie simptomelor care apar, considerînd că de curînd a făcut examenul radiologic şi nu i s-a depistat nimic. În consecinţă, el se va adresa medicului cu întîrziere şi nu va începe la timp tratamentul. Nu trebuie să uităm şi de mult trîmbiţatul „factor uman”. Microradiografia este o metodă mai puţin sigură decît radiografia cutiei toracice, iar erori în descrierea microradiogramei, din păcate, se întîlnesc destul de des. E de dorit ca examinarea cu ajutorul microradiografiei să aibă „o destinaţie specială” – să se efectueze în cadrul grupurilor cu risc sporit de îmbolnăvire de tuberculoză. Mai mult, depistarea tuberculozei prin analiza microscopică a sputei nu înseamnă că metodele radiografice sunt excluse definitiv. La suspecţia tuberculozei, pacientului îi va fi indicată în mod obligatoriu radiografia cutiei toracice. Şi, în definitiv, nimeni nu interzice persoanelor, care au grijă de sănătatea lor să facă din proprie iniţiativă microradiografia.
Mitul al unsprezecelea. Tuberculoza va putea fi controlată doar atunci, cînd se va normaliza situaţia social-economică în ţară, cînd vor creşte veniturile cetăţenilor, cînd toţi vor avea condiţii de trai decente.
Acesta este un mit răspîndit de cei care consideră că „înainte nu era tuberculoză” şi că în ţările bogate aceasta nu se întîlneşte. Indiscutabil, condiţiile social-economice au repercusiuni asupra sănătăţii oamenilor. Orice boală, nu doar tuberculoza, va afecta, în primul rînd, persoanele care trăiesc în condiţii grele, epuizaţi de munca peste puteri. Dar focare de tuberculoză au fost şi sunt şi în ţările cu un înalt nivel de trai. E suficient să amintim epidemia de tuberculoză din New-York, unul dintre cele mai bogate oraşe de pe planetă, de la sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut. În revistele specializate de medicină se găsesc multe articole, în care sunt descrise focare ale bolii în instituţii de învăţămînt prestigioase, pe care le considerăm dezvoltate din punct de vedere economic. Pentru a împiedica eliminarea micobacteriilor tuberculozei, care sunt sursa principală de molipsire a oamenilor sănătoşi de la cei bolnavi, nu e cazul să aşteptăm pînă vor fi realizate programele de eradicare a sărăciei, pînă va creşte PIB-ul cu cîteva procente sau de cîteva ori, pînă se va oferi spaţiu locativ gratuit şi salariu va spori pînă la „n” dolari. E necesar doar să depistăm acest bolnav şi să-l determinăm să urmeze un curs complet de tratament. Anume în acest sens cetăţenii pot fi de ajutor ţării, cînd ei nu vor fi indiferenţi faţă de ceea ce se întîmplă în jurul lor, faţă de cei ce-i înconjoară. Haideţi să ne întrebăm şi să întrebăm auditoriul nostru, dacă am sugerat vreodată colegului, vecinului, rudei, a cărui tuse se prelungea, care manifesta astenie permanentă şi oboseală, să se adreseze medicului specialist. Haideţi să vedem dacă facem totul ca şi în condiţii grele să ne îngrijim de sănătatea noastră şi a celor care ne înconjoară. Una dintre metodele elementare şi sigure de protecţie împotriva oricărei infecţii, care se transmite pe cale aerogenă, este să ne acoperim gura şi nasul cu o băsmăluţă cînd tuşim sau strănutăm, să nu scuipăm pe podele, pe trotuar, pe sol. Observaţi des aceste lucruri pe străzile oraşului nostru, în transportul în comun?
Fumatul este unul dintre factorii de risc sporit în apariţia oricărei maladii pulmonare. Fumatul nu-i ajută săracului să devină bogat. De ce chiar şi sumele modeste de bani, pe care le pot cheltui pentru a-şi procura un pachet de lapte, un pahar de suc sau o franzelă, mii de cetăţeni cu o stare materială precară preferă să le cheltuie pe ceea ce nu aduce niciun beneficiu sănătăţii lor? Haideţi să nu aşteptăm mană cerească şi să nu mizăm pe un miracol economic, dar să încercăm să ne schimbăm mentalitatea - a noastră, a cunoscuţilor noştri şi a necunoscuţilor. Să încetăm să ne speriem unul pe altul, dar să conştientizăm un simplu adevăr: „Tuberculoza este vindecabilă. E cazul doar să tratăm şi să ne tratăm!”